Sarutul

9:48 p.m. Stau in fata calculatorului. Caldura din camera imi incinge mintea care ar vrea sa scoata ceva in seara asta. Nu ma lasa sa scriu. Dar eu incerc, incerc, incerc....si ma straduiesc sa creez. Vorbesc cu tine pe mess. Tot felul de lucruri, banale sau mai putin banale. Orice-ar fi, imi place. Indiferent de subiect...imi place sa vorbesc cu tine. Imi ti mintea ocupata. Imi ti mintea in priza. Avem concepte comune. Calitati. Poate defecte. Avem mentalitati asemanatoare. Imi place. You make me feel good. You make me feel like I belong somewhere. You make me feel special.

9:57 p.m. Tot incerc sa gasesc un subiect, o tema de abordare petru a-l dezvolta. Sa vedem. Viata...am trecut deja in revista subiectul, destinul....si el s-a dus, prietenia...am putea vorbi despre asta la infinit si tot n-am ajunge la o conluzie, dragostea...are mult prea multe semnificatii si intelesuri pentru a-l putea acapara pe tot. Sarutul...cum vede oare o persoana sarutul? Ce semnificatie are pentru fiecare persoana in parte. Avem fel de fel de definitii. Vorbesc cu tine si te intreb definitia sarutului. Raspunsul tau ma uimeste putin: “Un sarut este o joaca, ba inocenta, ba al naibii de vulgara. E ca o joaca care-mi place fiindca poate crea o apropiere dintre 2 persoane. Eu il vad ca pe un gest de tandrete in unele cazuri desi totusi, de multe ori l-am folosit mai mult ca pe un capriciu.” ... Frumos. Perfect.

In cautarea definitiei perfecte am intrebat mai multa lume. O amica mi-a spus: “Pai...e foarte important...nu trebuie sa fie perfect...dar sa fie dat din dragoste...si sarutul este singurul care iti da starea aia de fluturasi in stomac...care este intr-un fel placuta...”. “Starea de fluturi in stomac”, o stare de euforie, o stare de inconstienta, o stare care te face sa plutesti dandu-ti aripi sa zbori pana la stele. Un alt bun prieten, poate unul dintre cei mai buni mi-a raspuns: “Inseamna atingerea buzelor catifelate care tind dupa trandetze si dupa dragostea care este in interiorul fiecarui om...si pentru multi oameni este cam greu de facut acest pas. Unii il fac doar de dragul de a-l face dar multi il fac deoarece vor sa simta cum porneste acest punct din suflet. Cat de mult ti-ai dori sa iti saruti partenera pe care ti-o doresti atat de mult, si o vei dori si mai mult dupa aceea”. Cate sentimente se pot ascunde in spatele unui chip.

Pe parcursul cautarilor mele, descopar alte definitii: “ Sarutul = nu doar un simplu act fizic, este un act emotional ce strabate barierele metafizicului, uniune a doua entitati spirituale ce tind sa devina o singura faptura, sa devina acel androgin despartit acum mult timp” ; “ Sarautul este ceva simplu si totusi complex, multi il ofera pur si simplu pentru placere. Altii savureaza momentul pentru a fi mai intimi cu persoanele pe care le iubesc”. Definitii mai simple, definitii mai complexe, definitii in care poti distinge putin personalitatea unui om sau mentalitatea sa. Alte cunostinte, alti prieteni, alte raspunsuri. Mai mult profunde sau mai putin. Raspunsuri care pot fi greu puse in cuvinte. De multe ori nu putem sa punem in cuvinte exact ceea ce simtim, ce gandim sau de multe ori nu putem pur si simplu sa mai vorbim. Cea mai buna prietena a mea spunea astfel : „Sarutul e ca un rau puternic si nelinistit. Dorinta de a saruta persoana iubita izvoraste din adancul inimii tale aproape insesizabil. Cursul raului desi mereu acelasi e totusi intotdeauna fascinant si surprinzator.Amplitudinea raului creste odata cu reuniunea mai multor rauri de dorinta,toate avand acelasi scop. Raul agitat si fermecator isi descopera visul in marea misterioasa. El niciodata nu isi pierde fascinatie fata de mare astfel ca intotdeauna va izvora si va parcurge sinugurul drum din munti doar pentru secunda pretioasa in care va ajunge sa se verse in ea.” O alta prietena, foarte sentimentala de fel, spune ca „ sarutul este contopirea a doua suflete intr-un gest pasional de iubire” . O alta prietena spune : “ Eu il vad ca fiind acel lucru pe care il vrei din ce in ce mai mult, indiferent de moment sau inprejurari, pentru a-l simti aproape pe cel pe care il iubesti”. Cineva care m-a dezamagit candva mi-a spus ca...” Uneori poate fi exprimarea atractiei dintre 2 persoane, rezultatul chimie dintre ei. Alteori poate fi acel gest fara de care nu poti sa respiri, sa ti-l doresti din tot sufletul, iar daca cel pe care il iubesti nu este langa tine amintirea saruturilor lui devine sufocanta. Un sarut poate sa insemne totul sau poate sa nu insemne nimic.” Totusi, un sarut poate provoca multe distrugeri. Pe toate planurile.

Ciudat nu? Cum raspunsurile intrebarii mele sunt diferite si totusi asemanatoare in esenta. Cele care mi-au placut cel mai mult... au fost primul si ultimul raspuns. Oare de ce? Oare care este motivul pentru care acele doua raspunsuri mi-au placut atat de mult avand in vedere ca sentimentele mele pentru acele persoane sunt complet diferite ? Un sarut poate apropia foarte mult doi oameni si totusi... un sarut poate distruge relatii. Indiferent de felul lor, fie ca este vorba de iubire, fie ca este vorba de prietenie, poate distruge multe. Invatam sa iubim...invatam sa iertam...

Timpul trece si pe parcurul incercarii mele de a da definitia perfecta... ajung pur si simplu la definitia mea: “Sarutul este acel act care vine de la ingeri, in care sufletele a doi oameni se impreuneaza. Cineva mi-a spus candva ca, dragostea adevarata dureaza 30 de secunde... cat un sarut. Oare am putea pastra acel timp in loc? Daca am putea sa o facem, cati dintre noi ar face asta cu adevarat? Un sarut. Apropierea a doua suflete care incep sa se cunoasca incet, incet... dezvaluind misterul ce se ascunde in interiorul fiecaruia. Dorinta febrila de mai mult. Mereu mai mult. Tot mai mult. Acel act prin care, parca, o mica particica din noi trece in celalalt, lasandu-si amprenta, undeva, intr-un coltisor de inima. O amprenta mai adanca sau mai putin adanca. Dar ramane. Mereu. Sau poate ca nu.... depinde de noi. Doar de noi…”

Suna-ma

Merg prin ploaia rece. Simt cum fiecare picatura imi atinge trupul. Imi e frig. Ma uit spre cer. Vad norii cenusii care isi combina armonios culorile. Cerul putin insangerat ma fascineaza de fiecare data. Nu m-as putea plictisi niciodata de el. As sta cu orele si m-as uita spre cer.

Merg pe strada. Vad oamenii care merg cu capul in jos parca pentru a se feri de ploaie desi stau ascunsi sub umbrelele enorme.

Ma uit la o doamna elegant imbracata. Isi poarta cu mare stil hainele, geanta, manusile albe ce ii contureaza degetele si incheieturile dandu-i o anumita prestanta, o anumita eleganta. Imi arunca o privire fulgeratoare. Trec cu privirea mai departe. O alta doamna se uita la mine pe sub ochelarii mici si negrii cu o privire ucigatoare de parca m-ar fi cunoscut de o viata. De parca as fi fost cel mai mare dusman ai ei. Un barbat, al carui aspect lasa de dorit, imi arunca o privire plina de perversitate. Ca si cum exact atunci, pe loc, ar fi vrut sa ma dezbrace. Ma dezgusta. Toti cei care au o astfel de privire si mai ales un astfel de aspect...ma dezgusta. Nu ma uitam la el dar ii simteam privirea si insistenta. Nu ma interesa. Ma gandeam la altceva. La altcineva.

Mergeam in continuare pe strada. Ploaia imi cadea pe fata. O simteam rece, pe fata mea calda. Ascultam muzica. Ma simteam bine totusi. Frigul incepuse sa treaca. Ma obisnuisem cu vremea.

La un moment dat...ma opresc. Auzeam cum suna telefonul. Il cautam si nu il gaseam. Caut si caut si caut...si il gasesc intr-un final. Primisem un mesaj. Ma lasa rece. In fata mea se opreste un tip. Arata destul de bine. Si totusi ceva ma surprinsese. Era in pantaloni 3/4, cu un tricou si o sapta pe cap. Era dragut. Imi ceruse un foc. Pe o ploaie ca aceea el incerca sa fumeze desi stia foarte bine ca i se va ude tigara si ca nu va acea acelasi gust ca cea obisnuita. Nu il interesa. Nu ii era frig. Se vedea ca era in largul lui. Se simtea bine. Se uita la mine cum cautam disperata o bricheta prin ghizdanul meu “ordonat”. Se pare ca asteptarea nu il deranja. Avea niste ochi albastrii superbi. Parul putin blond, poate chiar rebel intr-un mod foarte interesant si dragut in acelasi timp, iesea de sub sapca asortata cu tricoul. Combinatia perfecta. Rosu si negru. Pret de cateva secunde raman usor uitata in privirea lui. Acea privire patrunzatoare. Acea privire care aparent pare diabolica dar in spatele careia se ascunde adevarata esenta a omului. Imi inapoiaza bricheta si pleaca... ramana in ploaie, uitandu-ma dupa el. Dupa cateva secunde se intoarce si imi da un pachet de servetele. Ma uit uimita la el si la pachet in acelasi timp. Pleaca din nou. Ma indepartez si eu. Dupa o clipa ma mai uit putin in spate si ii vad privirea care ma urmarea indepartundu-ma. Merg. Spre statia de autobuz. Incepuse sa ploua din ce in ce mai tare. Reconstitui momentele in mintea mea si zambesc. Odata urcata in masina, imi duca aminte de pachetul de servetele. Il caut in buzunar...si il gasesc. Vad...un numar de telefon. Era al lui. Imi lasase un semn. “Suna-ma” scria sub numar. “Suna-ma”...

Viata

Viata. Oare cum a fost ea creata? Cine a creat-o cu adevarat? Toata lumea crede ca viata a fost creata de Dumnezeu. Oare asa sa fie? Dar de fapt...cine este Dumnezeu? Sau ce este El? Exista fel de fel de “mituri” dar de fapt nimeni nu stie. Se vordeste despre Rai si despre Iad. Exista? Cine le-a creat?

Sa dai viata...e cel mai frumos lucru posibil. Mai ales atunci cand e facut cu dragoste. Nimic nu se poate compara cu nasterea unui copil. Sa il simti timp de 9 luni cum creste, cum se dezvolta. Sa simti fiecare miscare, fiecare gest, fiecare respiratie. Atunci se infiripa o legatura pe care nimeni nu o va putea intelege. Legatura dintre o mama si un copil e infinita, nu are margini. La fel cum nici dragostea unei mame nu are margini. Aceasta legatura este atat sufleteasca, emotionala cat si telepatica. De cate ori nu vi s-a intamplat sa ganditi ceva si in acelasi timp mama voastra sa gandeasca acelasi lucru? Nu cred ca exista persoana careia sa nu i se fi intamplat asa ceva.
Sa dai viata...poate fi si cel mai groaznic lucru posibil. Sa simti cum se dezvolta in interiorul pantecului tau timp de 9 luni...si sa nu e bucuri de el. Mai ales atunci cand e facut fara voia ta... Nu cred ca voi intelege niciodata mamele care isi parasesc copii din diferite motive. Indiferent de situatie si circumstante...cum il poti parasi? E parte din tine. Din sufletul tau. A fost acolo timp de 9 luni. Indiferent de ce se va intampla...acea legatura emotionala si telepatica nu se va distruge niciodata. Chiar daca unii nu cred ceea ce spun...stiu ca am dreptate.

Viata...e atat de scurta. Merita traita. Din plin. Oare...oamenii care fac rau altora, acestia nu au viata lor personala? Sunt chiar atat de lipsiti de orice emotie si de orice alta activitate incat iti omoara timpul cu inventarea minciunilor, aberatiilor si porcariilor pe care le auzim poate chiar zilnic. Despre noi. Despre prietenii nostrii. Despre dusmani. Despre oricine. Stau si scriu. Pe fundal se aud versurile melodiei. Ritmul si melodia imi dau de gandit. Si totusi nu atat de mult pe cat as vrea. Ma uit pe geam si va lumea. Vine. Pleaca. Lumea din ziua de azi e tot mai trista. Vezi fel de fel de oameni, toti mergand cu capul in jos parca sa nu intelneasca privirile celor din jur. Oare de ce? Chiar nu mai exista bucurie pe lumea asta? Chiar nu mai vede nimeni nimic bun in lucrurile simple? Chiar nu se mai poate bucura nimeni de un o raza de soare dupa o ploaie furtunoasa? Chiar nu se mai poate bucura nimeni de un cer senin, de zambetul unui prieten sau poate chiar de zambetul persoanei iubite? De un sarut? De o floare primita? De un fluture? Chiar nu mai exista atata bunatate incat nimeni sa nu mai observe lucrurile astea banale, minore?

Trecem pe langa lucrurile care poate o data ne faceau sa zambim. Bucurati-va de viata pentru ca e scurta. Si e frumoasa. Chiar daca de multe ori ai impresia ca mai rau nu se poate. O sa vina si vremea lucrurilor mai bune. Trebuie doar sa ai incredere in tine...

Stii ce e un "Banchert"?

“Stii ce e un Banchert? Asculta-ma bine, asta e cea mai frumoasa poveste din lume: Banchert este persoana pe care ti-a harazit-o Dumnezeu, este cealalata jumatate a ta, adevarata ta dragoste. Asa ca toata intelepciunea vietii tale consta in a-l gasi...si mai ales in a-l recunoaste.”

Oare cata lume stie ca exista un astfel de personaj? Oare stie cineva povestea cu “banchert”-ul? Ma indoiesc. Cati dintre voi s-au gandit sa se duca in cautarea iubirii? In cautarea celeilalte jumatati a sa? De gandit poate ca ne-am gandit multi. Cati ati fost in stare sa faceti asa ceva? Eu stiu ca nu am facut-o. Tu ai cautat adevarata dragoste? Cat? Cand? Unde? Dragostea e o particica de speranta, e necontenita reinnoire a lumii, e calea spre pamantul fagaduintei. Cel care isi gaseste jumatatea, devine mai implinit decat toata omenirea la un loc! Omul nu este unic, in sine. Abia cand incepe sa iubeasca devine, intradevar, unic. Nimic din unives nu poate depasi perfectiunea a doua fiinte care se iubesc. Asa merge treaba: exista imagini ale fericirii pe care n-ai dreptul sa le retusezi. Le colorezi dar nu depasesti contururile! Prin urmare, unul si cu unul fac doi, doi face cuplul si cuplul face planuri. Planuri pe care mai tarziu are datoria de a le respecta. Nu ai voie sa gresesti. Atunci cand iubesti...nu gresesti pentru ca poti pierde totul...intr-o clipa.

Deja vu...

Ai avut vreodata sentimentul ca, desi te afli intr-un loc pentru prima data, totul iti e foarte familiar? Ai avut vreodata senzatia ca stii o persoana foarte bine, desi abia ai facut cunostinta cu ea? Ai avut vreodata o senzatie ciudata, ca si cum ai sti ce se va intampla?

Deja vu. Un sentiment ciudat. Placut uneori. Straniu alte ori. Deja vu-ul are un impact profund asupra multora dintre noi. Indiferent de sex, varsta, natie, culoare, mentalitate sau credinta. Chiar se intampla. Toti trecem prin asa ceva. Mai devreme sau mai tarziu. Prefer mai devreme decat mai tarziu. Prefer sa se intample acum decat cand “imi e lumea mai draga”. Oamenii. Aceiasi. Sentimentele. Aceleasi. Visele. Mereu diferite.

Deja vu in dragoste. Poate e cel mai dureros. Poate fi cel mai placut totusi. Depinde de situatie. Sper sa nu mai am un astfel de deja vu. O data, de doua ori...mi-a ajuns. A treia oara deja e ghinion. Sau inseamna ca cineva acolo sus nu tine la tine. Ciudat cat de asemanatoare pot fi sentimentele provocate. Diferite conjuncturi, diferite persoane, aceeasi situatie. Aceeasi poveste de care te feresti, te loveste mai tare. Aceeasi impresie ca tu esti cel parasit. Aceeasi impresie ca nu te iubeste nimeni. Vrei sa dai dragoste. Poti sa dai dragoste. N-ai cui.

Deja vu. De cate ori ai avut impreia ca “you found the right one”? Acel “prience charming” sau acea “sleeping beauty”. De cate ori ai avut impresia ca te-ai indragostit la prima vedere? De cate ori ai crezut ca e adevarat sau ca va dura o vesnicie? Credeai ca nu se poate termina. Credeai ca este numai al tau si ca te vrea numai pe tine. Te-ai inselat. Barbati... fideli. Rar gasesti asemenea “exponate”. Gasesti de care vrei. Depinde sa sti ce vrei. Eu stiu. Tu sti? Oare perversitatea aparenta poate ascunde sentimente sincere? Oare perversitatea totala poate ascunde dorinte nesatisfacute. Imbinarea pura al unui fizic de invidiat, cu o inima putin perversa si o minte geniala...poate fi un “exemplar bun de luat acasa”. Cate va revasiti in descrierea mea? Cati v-ati pus intrebarile astea? Dar cati ati gasit raspunsul intrebarilor mele? Credezi ca sti? Chiar crezi?....

Ploaia

Ploua. Stau pe marginea geamului si ma pierd in ploaie. Ploua torential. Aceeasi ploaie se regaseste si in mine. Trecut, amintiri, vorbe, regrete...prezent, intrebari fara raspuns. Zambet inocent. Ciudat. Ploaia avea un efect linistitor asupra mea dar acum...cu cat ploua mai tare cu atat simt cum starile mele se amplifica. Ma scufund. Oare e bine? E normal? Cum sa fie normal? Cum pot fi eu normala? Dupa atatea lucruri facute, dupa atatea idei bolnave ce ma strapung ca pe o foaie, dupa atatea nopti nedormite in care in veneau in minte fel de fel de imagini, intrebari, posibile raspunsuri...nopti ce imi dominau zilele, saptamanile, lunile... Scriu si scriu degeaba.

Am descoperit ca nu mai pot scrie la fel ca inainte...asa cum vroiam eu...asa cum simteam eu. Nu ma mai ajuta. Nimic nu ma mai ajuta. Cand puneam creionul in mana, stiam exact ce am de facut. Ideile, cuvintele veneau instantaneu. Ca o ploaie. O ploaie dureroasa care lasa urme adanci in urma ei. O ploaie acida. Imi topea orice senzatie, orice sentiment. Ardea. Topea. Tot. Ca o ploaie ce te secatuia de orice urma de viata. Ura se transpunea pe hartie. Durerea era mana in mana cu ura. Dorinta de razbunare domnea in continuare in mine. Vroiam mai mult. Tot mai mult. Sete nebuna. Dorinta febrila. Pentru cine? Pentru ce? De ce? Ploua. Incet. Ploaia m-a secatuit. De tot. Ies in ploaia uda. Simt fiecare picatura ce imi atinge corpul. Vreau sa evadez. De tot. La infinit. Cu tine. Te vreau…

Dormi

Te vad cum dormi. Te ador. Esti ca o mare linistita gata sa izbucneasca din clipa in clipa intr-o furtuna. Copil. Singur. Parca simt nevoia ta de afectiune, de dragoste, de...”noi”. Inca dormi. Stau si te privesc si nu m-as putea satura de tine. Fiecare cm2 din tine are povestea sa. Ranile de la suprafata au fost candva vindecate de saruturi dulci. Nu ale mele. Dar ranile din interior, care dor cel mai tare, au fost oare vindecate? Vreodata? Scriu. Imi aduc aminte conversatiile noastre de ieri. Te-ai deschis in fata mea. Repede. Oare de ce? Oare de ce ma simt atat de bine in preajma ta ? Oare de ce toate intrebarile astea imi invadeaza mintea ca o panza de paianjen ?
Ma uit la tine si parca furtuna din mine cum se linisteste. Te ating usor. Un fior de gheata imi invadeaza trupul. Simt o chimie intre noi atat de mare... Atractie. Maxima. Si nu numai. Love at first sight. I wonder…do you feel the same? I’m afraid of what the answer might be… Love at first sight…second time in my life. Could it be real? Ironic nu? Prima data cand am patit acelasi lucru…tipu’ era tizul tau. Avea acelasi nume, aceeasi culoare de par...aceeasi ochi inocenti si blanzi, in spatele carora se ascund sentimente inimaginabile. Cuvintele imi vin mult prea repede si totusi deloc. Mintea e...goala. Ma pierd. In fericire. In euforie. In tine. Copil. Matur. Trecut prin viata. Traieste. Oare? Chiar traieste cu adevarat? In interior? Ma indrept spre nicaieri. Ma uit la tine si scriu...

Prietenie

Viata. Exista din totdeauna. Mai buna sau mai rea...fiecare are un rost in viata. Un rol. Care e rolul meu? Care e rolul tau? Rolul nostru?
Viata. Prietenie. De-o viata. Prietenie. Oare ce inseamna cu adevarat? Ultimile zile m-au invatat ca nu exista atat de multi prieteni adevarati. Sunt putini la numar. Da, avem multe “cunostinte”, “amici” dar “prieteni adevarati” avem putini. Poate cu cat sunt mai putini cu atat e mai bine. Dar exista. Sunt adevarati. Ii simti. Aproape. Mereu. Poate ca oamenii pe care ii cunosti in doar cateva ore, cateva zile, cateva saptamani...si aceia care ti se deschid cel mai mult in fata in subiecte intime sau dureroase pentru ei...poate ca aceia iti devin adevaratii prieteni. Cei pe care crezi ca ii cunosti de o viata...ajung sa te dezamageasca. Ca si pe mine.

O credeam prietena mea. Acum nu stiu ce sa mai cred. Stia secretele mele. Tristetile mele. Visurile. Lucrurile care ma faceau sa zambesc. Planurile de viitor. Poate ma cunostea mai bine ca toata lumea. Cum a putut sa faca asta? Oare chiar i-a pasat cu adevarat? De ce m-a facut sa ma deschid in fata ei? M-ai ajutat de atatea ori. Te-am ajutat mereu. Ti-am fost alaturi la bine sau la greu. Poate ca mai mult la greu decat la bine. Dar nu conta pentru mine. Atat timp cat te ajutam si erai prietena mea. Nu conta. Stiai secretele mele intime. Oare de ce nu te-ai putut abtine? Chiar sunt mai importante “poftele” tale decat visele mele? Stai linistita ca nu e prima oara cand sufar. Dar acum ma doare ca erai prietena mea. Poate daca era alta tipa in locul tau ...nu cred ca ma afecta foarte mult...Dar...erai prietena mea...imi stia secretele...gandurile...planurile...tot...”True friendship never ends”. Asta sa crede-ti voi... totul se termina. Odata. Candva. Totul se termina. Mai devreme sau mai tarziu. Toti o sa dam peste asa ceva. Si pe urma o sa ne intrebam...oare am gresit eu cu ceva? Oare eu sunt de vina ca le-am facut cunostinta? Oare sunt o persoana chiar atat de rea? Oare...exista prietenie?

Doare

Aflu. Si nu imi vine sa cred. E ireal. Credeam ca nu tin la tine. Chiar nu te iubeam. Nu te iubesc. Ma doare. Lacrimile au inceput sa imi invadeze chipul. Simt cum ma afund in prapastie. Prapastia singuratatii. De fiecare data cand incep sa capat putina incredere in mine...cineva are grija sa imi dovedeasca ca nu e chiar asa. Dar acum doare mai tare. De ce? Pentru ca era prietena mea. Una dintre cele mai bune. Cum a putut oare sa imi faca asta? Cum a putut sa ma minta de atatea ori ca ma intelege? Cum a putut sa imi faca asta dupa ce stia toate detaliile?

Doare. Simt cum sufletul meu se transforma intr-o gaura neagra ce absoarbe tot...ce e viu...tot...in jurul ei... Nu imi pot deschide ochii din cauza lacrimilor reci care imi inunda ochii, obrajii calzi, buzele fierbinti. Tremur. Nu de nervi. Nu de frica. Urlu in sinea mea...ca sa nu ii trezesc pe cei din jur. Vreau sa ies si sa urlu...dar nu pot. Vreau sa dau cu pumnii in pereti ca durerea fizica sa o inlocuiasca pe cea sufleteasca. Nu pot.
Stau amutita pe scaun. Inmarmurita de uimire. Tot nu imi vine sa cred. Momentul de furie externa izbucneste. Contactul oaselor pumnului meu cu peretele semana cu acea imagine cand un balon de apa cade de la etajul 10. Doare. Mai tare. Imposibilitatea de a misca degetele, durerea cumplita. Imi place. Palma alba plina de sangele rosu imi provoaca o stare ciudata. Lesin. Greata. Pofta. Gustul sarat al sangelui imi place. E gustul razbunarii. Fructul interzis unora si de neatins altora. Ma uit pe perete si vad picaturile de sange. Ma sperii. Realizez totusi ca este al meu. Ma uit iar la mana si vad prosopul alb plin de rosu. Ma sperii pentru ca nu merita. Nu meriti nici tu...nici ea...nici eu...si totusi doare...

Timpul

Timpul. Trece. As fi vrut sa il pot opri, doar pentru cateva momente. Timpul poate ucide dar tot el poate apropia oamenii. As vrea sa stea in loc, sa te opreasca aici, langa mine dar nu se poate. Fiecare, are propriul drum de urmat in viata si trebuie sa ni-l urmam. Timpul ne schimba. Ne transforma in oameni mai buni sau mai putin buni, dar ceea ce este cert, acesta ne maturizeaza. Peste cativa ani, poate ca nu vom mai gandi la fel ca acum sau din contra, poate vom gandi exact ca acum, dar mai profund. Nimeni nu poate stii ce va urma. Timpul trece. Trebuie traita clipa. Prezentul. Fara sa ne gandim cu regret la trecut sau sa fim prea nerabdatori in privinta viitorului. Se spune ca omul are un destin scris sus in cer, inca de la prima gura de aer, dar totodata se mai spune si ca omul isi poate crea propriul destin. Tu ce alegi? Tu in ce varianta crezi? Poate ca asa a fost sa fie si poate ca a fost mai bine. Adu-ti aminte de momentele frumoase petrecute alaturi de prietenii tai, alaturi de mine. Adu-ti aminte si de conversatiile interminabile. Adu-ti aminte de clipele traite din plin dar si de momentele triste din viata. Aminteste-ti cu placere. Tot. Pentru ca...avem doar o viata... iar timpul e scurt...

Noaptea

Statea intinsa in pat, cu piciorul prins in ghips pe doua perne pufoase. Patul ii era aproape de fereastra. Era seara si lumina din camera era inchisa. Afara ploua torential iar ea avea niste dureri groaznice. O durea tot corpul. Ambitia de a atinge performanta in sport o impingea la limite. In ultimile 3 saptamani toate i-au mers prost. O ajunsesera toate relele, se lasase dominata pana si de rautatile pe care le spuneau ceilalti. Statea inchisa in casa de cateva zile, imobilizata . Era singura cu gandurile ei . Brusc se ridica din pat, isi lua cele doua perne pufoase si le aseza pe scaunul de langa fereastra . Se aseza si ea pe un scaun si se lasa purtata de val, in miezul noptii se uita cum ploua . Lasa ca sunetul ploii sa ii invadeze simturile si sa o cuprinda . Pentru o clipa inchise ochii si nu mai simtea altceva decat un fior rece si auzea sunetul ploii. Deschise ochii si se uita afara . Vedea orasul intunecat. Luminile parca erau singurele surse de viata pe care le putea vedea . De cele mai multe ori isi dadea seama ca pierdea orele in fata ferestrei. Imaginea orasului era de o fumusete inexplicabila, o priveliste de care niciodata nu se putea satura . Sa vezi un apus de soare, de la etajul 10, in fiecare seara, era pentru ea ceva divin, chiar perfectiune. Realizase ca de mult nu mai avusese timp sa stea si sa savureze aceste momente. Ii placea ploaia . O facea sa viseze. Si chiar asta se intampla , visa cu ochii deschisi. Se gandea la el . Fusese ceva frumos....

Vad

Vad. Ma uit in mine si te vad. Ma uit afara si esti si acolo. Camera nenorocita in care stau nu ma mai lasa sa respir. Se strange in jurul meu. Ma da afara. In cautarea libertatii deschid usa si plec. Nu stiu unde ma duc. Nici macar nu stiu unde sunt.Incep sa fug. Fug in cautarea perfectiunii.
Ma impiedic si cad pe nisipul fierbinte si portocaliu al plajei de la apusul soarelui. Imi suprim mintea sa gandeasca si sufletul sa simta. Ma intind pe jos. In douazeci de minute s-a facut intuneric. S-a facut frig. Dar nu ma ridic si continui sa astept.
Asteptarea pare a fi singurul mod de a te face present.Am auzit langa mine niste pasi in nisip. Se indreptau spre mare. I-am lasat sa treaca.
Si totusi ma ridic. Stai langa apa. Nu stiu cine esti si nici nu-mi pasa. Ma intind langa tine si astept. Te sarut pe frunte. Inchizi ochii si ma iei in brate.Tremuri de frig. Simt. Tot. Iti simt pana si mirosul. Al tau. Numai si numai al tau. Adormim. Deja nu mai vreau sa ma mai trezesc.

Ploua

Daca ploaia ar putea sa stearga durerea din sufletul meu , as vrea sa nu se mai opreasca . As vrea sa ploua tare si repede...sa-mi poata atinge sufletul... Stii de ce ploua? Ploua pentru ca s-a plictisit soarele de cer, ploua pentru ca ii e pamântului sete. Stii de ce moare uneori viata? Moare pentru ca nu mai vrea sa fie viata , moare pentru ca e vie si scurta in clipele de fericire….eu nu sunt ploaie sa ma plictisesc, nici viata sa mor! Ma revolt impotriva unui cer pustiu , un cer care ma priveste neinteles si ma intelege privindu-ma . Cerul meu picura lacrimi de sange si avalanse de nori spre pamantul meu. Fii cerul meu , lasa-ma sa iti fiu pamant... Lasa-ma sa zbor spre tine, lasa-ma sa ajung la tine. Iar tu...cu picaturile tale vei uda pielea mea uscata. Cand o vei atinge vei simti ce simt si eu. We are like angels with just one wing. We can only fly by embracing each other. Ne contopim intr-un singur corp...un singur suflet...un singur “eu”....

Suflet

Oare sufletul nostru este nemuritor? Sau ce il face pe el de fapt nemuritor? Sa fim noi cei care il putem trimite in rai sau il vom trimite in iad ? Daca Dumnezeu nu a creat iadul, atunci cine l-a creat? Cum de a ajuns el sa existe? Se spune ca...Lucifer a fost si el inger, sus in imparatia Domnului dar ca...o forta mistica l-a impins la fapte necurate. Se mai spune ca...si Lucifer a iubit o data, candva...si chiar a iubit foarte mult...poate prea mult... Oare sa fi suferit atat de mult incat ii place sa ii vada pe cei tradati in dragoste cum sufera, oare ii place sa vda cum unii se razbuna din dragoste, cum oamenii mor pentru dragoste...dar pana la urma urmei...ce este dragostea? Cine o poate defini? Metaforic vorbind, dragostea este cel mai frumos sentiment pe care fiinta umana il poate avea. Astfel poti da nastere altei vieti, altui suflet...altei...lumi...

Dragostea

Un sentiment ciudat. Am auzit o data ca...se numeste dragoste. Dar ...ce e dragostea? Oare acest sentiment poate schimba firea unui om? Poate schimba modul sau de a trai si gandi? Poate ca da. Dar poate ca...nu sentimentul ne schimba ci...persoana care il provoaca.Oare pura aparitie a unui om te poate schimba? Posibil. Am inceput sa traiesc, sa simt fiecare vibratie, fiecare sunet care ma chiama; mirosul de trandafiri... il simt permanent desi... e doar o senzatie.
Iti vad chipul. Incep sa tremur. Un tremurat ca si cand cuburi de gheata mi-ar strabate venele, si totusi... imi e cald. Atingerea ta ma linisteste. Ma uit in ochii tai, ma scufund in sufletul tau. Descopar... dragostea.
Oare...oare acest sentiment va dura sau... e doar ceva trecator? Oare aceasta caldura va tine la nesfarsit? Poate ca nu. Dar in bratele tale ma simt in siguranta, ca si cand nimeni nu m-ar putea rani, si totusi simt frica...o frica a viitorului. Dar totusi prezentul ma linisteste, simtindu-ma ca un copil caruia ii trebuie atentie.
Mi-am recapatat increderea, increderea de mult pierduta. Simt ca acum, in clipa de fata, tot ce conteaza suntem NOI, intreg universul se poate opri in loc... doar daca vrem NOI...

Destinul

Destinul. Oare care este adevaratul sens al cuvantului? E ceva care iti este scris sa ti se intample, iti este predestinate? Oare de la prima gura de aer, cineva, acolo sus, ne-a scris destinul? Oare il putem schimba?
In momentul de fata toate aceste intrebari imi urla in minte. Nu ma lasa in pace. Incerc sa ma ocup cu ceva, incerc sa imi ocup timpul si sa ma concentrez asupra lucrurilor care imi plac. Nu reusesc. De ce ma preocupa toate aceste intrebari atat de mult? Am 18 ani, in curand voi termina liceul. Practic…am toata viata inainte. De ce ar trebui sa imi pese de toate astea acum?
Pe zi ce trece, vad tot mai multa lume care, pur si simplu, traiesc clipa fara sa se gandeasca la ce va fi, la ce se va intampla peste cateva minute.Merg pe strada si incerc sa gasesc raspunsuri intrebarilor mele. Parca, mintea imi...imi anuleaza toate celelalte simturi. Nu vad, nu aud, nu simt. Parca sunt un robot. Pe zi ce trece robotelul din mine preia conducerea din ce in ce mai mult, deja toate lucrurile care imi placeau au devenit monotone, banale si...nu mai suport. Vreau...vreau sa ma las in voia destinului dar totodata vreau sa...sa scap de banalitatea asta insuportabila care ma inconjoara. Stau in pat si scriu. Gandurile...curg prea repede sau deloc. Parca simt cum peretii camerei ma tin captiva. Nu ma lasa sa ma descopar, sunt captiva in lumea prostilor, idiotilor care nu sunt in stare sa plece in lume si sa se descopere, sa afle adevarata lor menire in viata...