Butterfly

Am un zambet ironic pe fata. Zambetul asta exista pentru ca ma gandesc la tine. Mai e putin si se va face o luna de cand s-a terminat intre noi. Am facut multe greseli...dar oare numai eu? M-ai ranit mai mult decat crezi. Nu credeam ca tu imi vei face asa ceva. Nu credeam cate va lasa inima. Credeam ca ma iubesti. Poate inca ma mai iubesti. Poate ca nu. Daca inca o mai simti de ce nu mi-o arati?
Atatea intrebari fara raspunsuri. Atatea lucruri pe care as vrea sa le stiu. Inca te iubesc, daca as putea da timpul inapoi.... La fel cum prima atingere ramane in suflet mereu, la fel cum primul sarut ramane pe buze mereu....In privirea ta ma pierdeam ca o lacrima in ocean.... Ma plimb prin ploaie. Plang fara sa ma ascund pentru ca nu poate distinge nimeni daca sunt lacrimi sau picaturi de ploaie. Ajung acasa inghetata de ploaia rece si vantul uscat. Imi fac un dush fierbinte. Nu simt fierbinteala apei pentru ca durerea fizica nu mai are nicio importanta pentru mine. In timp ce imi faceam dus, ma ghemuiesc, goala in dus, cu apa curgand pe pielea mea alba...incep sa plang. Flashback-urile momentelor noastre imi fulgera mintea si in acelasi timp inima...mi-am adus aminte de momentele petrecute cu tine care m-au marcat. Clipele care m-au facut sa simt ca suntem singuri pe pamantul asta mare. Nu ma interesa de nimic din jurul meu, eram doar noi doi. Acele momente in care efectiv simteam ca nu conteaza nimic. Uitam de toate problemele mele. Macar pentru cateva ore simteam ca sunt libera in adevaratul sens al cuvantului. Atat. Asta era tot ce conta. De atat aveam nevoie.
Ne-am facut atatea planuri. Aveam atatea vise. Urma sa calatorim impreuna in jurul lumii. Urma sa ne mutam impreuna. Urma sa fim noi doi liberi, sa scapam de parinti, sa scapam de restrictii...scapam de tot... Acum toate acele momente mi se par doar amintiri care inca dor. Amintiri pe care le am cu tine. Atat... Amintirile sunt singurele care mi-au ramas. As vrea sa le sterg din minte. Poate as reusi. Dar ele nu ar disparea niciodata pentru ca sunt imprimate adanc, in inima mea. Pentru ca nu m-am mai simtit asa niciodata pana sa te cunosc pe tine. Nu pot sa cred ca alte buze te ating...
Abia acum in momentele astea imi dau seama de ce mi se spune Butterfly, de ce imi plac atat de mult fluturii... Ei traiesc doar o zi. Soarele le usuca aripile si acestia mor destul de repede. Dar in fiecare zi a verii vedem zeci de fluturi. Ei se nasc dintr-o omida urata si ajung sa se transforme, in urma unui proces indelungat, in lucruri atat de magnifice. Atat de frumosi. Se bucura de scurta lor viata pentru ca sunt constienti ca nu au mult de trait. De fiecare data cand sunt jos, reusesc sa ma ridic, indiferent de situatie. In naivitatea mea prosteasca iert mereu oamenii, chiar daca m-au dezamagit, chiar daca m-au ranit. Nu mai vreau sa ma razbun. Nu depinde de mine sa ma razbun. Daca e sa primeasca pedeapsa acea persoana tot o va primi. Pana la urma, toata lumea isi da seama de valoarea unei persoane, abia dupa ce o pierd... Poate ca asta e gandul care ma face sa keep on going...