Destinul. Oare care este adevaratul sens al cuvantului? E ceva care iti este scris sa ti se intample, iti este predestinate? Oare de la prima gura de aer, cineva, acolo sus, ne-a scris destinul? Oare il putem schimba?
In momentul de fata toate aceste intrebari imi urla in minte. Nu ma lasa in pace. Incerc sa ma ocup cu ceva, incerc sa imi ocup timpul si sa ma concentrez asupra lucrurilor care imi plac. Nu reusesc. De ce ma preocupa toate aceste intrebari atat de mult? Am 18 ani, in curand voi termina liceul. Practic…am toata viata inainte. De ce ar trebui sa imi pese de toate astea acum?
Pe zi ce trece, vad tot mai multa lume care, pur si simplu, traiesc clipa fara sa se gandeasca la ce va fi, la ce se va intampla peste cateva minute.Merg pe strada si incerc sa gasesc raspunsuri intrebarilor mele. Parca, mintea imi...imi anuleaza toate celelalte simturi. Nu vad, nu aud, nu simt. Parca sunt un robot. Pe zi ce trece robotelul din mine preia conducerea din ce in ce mai mult, deja toate lucrurile care imi placeau au devenit monotone, banale si...nu mai suport. Vreau...vreau sa ma las in voia destinului dar totodata vreau sa...sa scap de banalitatea asta insuportabila care ma inconjoara. Stau in pat si scriu. Gandurile...curg prea repede sau deloc. Parca simt cum peretii camerei ma tin captiva. Nu ma lasa sa ma descopar, sunt captiva in lumea prostilor, idiotilor care nu sunt in stare sa plece in lume si sa se descopere, sa afle adevarata lor menire in viata...
In momentul de fata toate aceste intrebari imi urla in minte. Nu ma lasa in pace. Incerc sa ma ocup cu ceva, incerc sa imi ocup timpul si sa ma concentrez asupra lucrurilor care imi plac. Nu reusesc. De ce ma preocupa toate aceste intrebari atat de mult? Am 18 ani, in curand voi termina liceul. Practic…am toata viata inainte. De ce ar trebui sa imi pese de toate astea acum?
Pe zi ce trece, vad tot mai multa lume care, pur si simplu, traiesc clipa fara sa se gandeasca la ce va fi, la ce se va intampla peste cateva minute.Merg pe strada si incerc sa gasesc raspunsuri intrebarilor mele. Parca, mintea imi...imi anuleaza toate celelalte simturi. Nu vad, nu aud, nu simt. Parca sunt un robot. Pe zi ce trece robotelul din mine preia conducerea din ce in ce mai mult, deja toate lucrurile care imi placeau au devenit monotone, banale si...nu mai suport. Vreau...vreau sa ma las in voia destinului dar totodata vreau sa...sa scap de banalitatea asta insuportabila care ma inconjoara. Stau in pat si scriu. Gandurile...curg prea repede sau deloc. Parca simt cum peretii camerei ma tin captiva. Nu ma lasa sa ma descopar, sunt captiva in lumea prostilor, idiotilor care nu sunt in stare sa plece in lume si sa se descopere, sa afle adevarata lor menire in viata...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu